hai sa haidem

In orasul mare iti vezi de treaba ta.

Asteptam metroul sa merg acasa, ploua sau ninge de vreo 4 zile si somnul a devenit un lux in ultima vreme. Un deget pe umar si un zambet narcotic de sub doua glugi suprapuse m-au facut sa n-am nici o reactie evidenta pe moment. Zambetul insista, de sub glugi dar fata familiara nu ma linisteste neaparat.
Era tipul cu care am vorbit poate de doua ori la seminarul de socio. Tipul ala foarte coerent (imi plac oamenii coerenti) care stie precis ca nu stie exact ce vrea sa faca. Tot e ceva. Vrea sa faca de toate; lucruri esentiale; sa construiasca o casa.
Probabil in Onesti m-as fi intors bucuros catre omul care ma bate cu degetul pe umar. Sint multe sanse sa fie cineva cunoscut. Aici, decontextualizat, am avut un fior rece. Nu vroiam sa se vada, dar tipul s-a scuzat ca m-a speriat. Nu cunosc multa lume in Lyon, cu atat mai putin lume care sa ma bata cu degetul pe umar. Si el nu e unul dintre ei.
Apoi m-am bucurat, zambetul narcotic e chiar empatic, lucru rar. In Ardeche, la tara (singurul departament francez continental fara autostrazi) cresc haiducii urbani. Ei o sa salveze lumea, adica Franta (doar tot francezi sint si ei).