South Roadrip 3

Ea a facut pozele de aici.
In coltul ala de strada am vazut dimineata de la capatul lumii. Era un drum national care se facea strada pentru o fractiune de secunda - asta daca treci in viteza. Am decis rapid si am oprit. La un capat linia ferata, la celalalt nimic si un interval de vreo 50 de pasi. Era duminica si lumea lua micul dejun la singurul local deschis in bucata asta de lume. Veneau de departe pentru ca veneau cu masinile; veneau probabil de la biserica. De la doamna casei am avut toti dreptul la "baby" si "sweetheart", cate un pahar de lapte pentru cafea si pancakes ca la mama lor. Era cald si oamenii erau calzi si imbracati de sarbatoare. De toate varstele. Ma simteam un pic ca la nunta; cand intra cate o familie intra incet, tacticos, ca sa aiba timpul sa recunoasca si sa fie recunoscuti, salutati cum se cuvine. Bunici si nepoti imparteau toti acelasi mic dejun - nu era decat de un fel.
Doamna casei ne vorbea ca nepotilor, desi nu era chiar asa in varsta. Si ne-a intrebat desigur de unde venim si unde ne ducem si nu-i venea sa creada cum ne-am oprit noi chiar la Flora (numele localitatii) la ea.
Era in aer o anumita rigoare sociala, un anumit rit de confirmare, perpetuare a ceea ce este.
Tara arde; la Flora lucrurile sint clare, au de ales intre doi republicani pentru congres si nimeni nu prea-si bate capul cu asta. Unul dintre ei se lauda in brosura ca e a saptea generatie nascuta si crescuta in sud... ne uitam unul la altul cu Arthur, calculam in gand... da, de cand "lumea si pamantul", de la origini, de la razboi incoace. Agenda politica e si ea clara - securitate nationala si diminuarea imigratiei; valorile trebuiesc pastrate... din generatie in generatie.

Mai tarziu, tot in ziua aia, am cautat un parc national si nu l-am gasit. Si pentru ca aveam absolut nevoie de camp, de pajiste si spatiu ne-am oprit aici.



Un cimitir "confederat" - cu soldati. Soldatii se odihnesc in formatie. Vantul abia adie steguletele de la capetele lor, e liniste multa.

South Roadtrip 2

Ramasesem la Memphis... e ciudat, pentru ca tot timpul cat am fost "acolo" n-am avut nici un climax de constiinta geografica, doar culturala. Ningea deci cand am ajuns, ne-am cazat la un fel de hostel/comunitate - dimineata fiecare am avut de facut cate ceva "prin casa" - eu am spalat cuptoarele, altii au maturat holurile. Nu era cine stie ce in fond, dar avand in vedere circumstantele meteorologice, locul ala a avut o oarecare simbolistica tamaduitoare.
Blues-ul mitic se manifesta azi printr-o cultura a "momentului". Exista desigur Beal Street, cu barurile de altadata unde inca se canta live; dar se simte izul turistic. Noi am descoperit altceva, undeva la periferie, pe una din strazile alea care seamana toate intre ele. Un anume bar unde am mancat ceva pe baza de sandwich (ca asa-i pe continentul asta) si ne-am dez-incordat de frigul de afara. Era sa comand ceva bere cunoscuta cand am vazut la o masa alaturata o sticla a carui nume imi era cunoscut si am zis "I'll take the same". Pabst Blue Ribbon, si trebuie neaparat sa vedeti de ce. Nici prin gand nu mi-a trecut ca inca ar mai exista asa ceva... Ce-i drept, e una dintre cele mai rele beri pe care le-am baut. Dar savoarea culturala n-are pret hehe
Si cum beam noi si mancam si fumam (in sud oamenii sint cu mintea intreaga inca si fumeaza in baruri!) si ne bucuram nespus de simultaneitatea asta, a incoltit un acord tacit pentru o partida de biliard - numai cat ne uitam toti cu jind la cele doua mese jegoase din spatele barului. Ei si in tot timpul asta niste oameni were singng their soul out acolo langa noi. Au cantat christian punk. Foarte frumos, ce sa zic. Apoi au schimbat, au adus niste suflatori, ceva saxofon si au jam-uit regeste. Esential nu e asta; ci faptul ca oamenii din bar erau in perfecta convergenta cu trupa - ritmul se simtea in tot si toate desi nu toate privirile erau atintite spre scena. Nimic exceptional in seara aia; asa se intampla lucrurile prin partile locului, asa s-au intamplat dintotdeauna. Live-ul e la ordinea zilei; da, zilei, pentru ca si la pranz se canta. Si nu e nimic iesit din comun. Cultura momentului e de fapt o cultura a "de-la-sine"-ului, nimic fortat, nimic shiny desi pentru niste outsideri ca noi, momentul a fost revelator. Ne-a luat pe nepregatite, ne-am trezit invaluiti, dusi de val... n-am planuit nici un moment, nu cautam neaparat asa ceva. Vroiam doar sa mancam ceva si sa mergem linistiti la culcare.
Pabst Blue Ribbon!



intamplator, barul se chema Blue Monkey

Photoroadtrip

South roadtrip 1

Era innoptat de-a binelea, de fapt era dimineata mult prea devreme si prea scurta; scurta de 10 minute, asa a fost dimineata aia. De fapt n-a fost, mai corect, pentru ca in alea 10 minute nu am fost deloc constienta de ce se intampla, deci e ca si cum n-ar fi fost. A sunat telefonul si cineva mi-a zis ca trebuie sa mergem. Am facut un pas inapoi si m-am ghemuit, am cuprins cu totul sau cel putin am incercat si m-am ridicat. Mi-am dus putinele lucruri ramase de cu seara in bagajul de pe hol, aproape gata. M-am intors fara sa aprind lumina desi ceva ceva razbatea de pe hol... se vedea singe si lacrimi si mi s-a spus ca una n-are legatura cu cealalta. M-am speriat apoi am vrut sa raman, am cuprins iar, as fi inteles dar n-am avut timp. Era aproape intuneric. Cineva ma striga imi aminteam vag ca ma mai strigase de vreo cateva ori, era urgent, am plecat.
Si asa a inceput. On a second thought, faza asta e exact quintesenta fazelor cand viata te traieste, cand iti scapa de sub control. Si te traieste intr-un mod frustrant, nu te traieste cum trebuie, cam alandala.
Apoi a nins si conduceam o semi automata. Eram toti la prima experienta cu semi-automata. Nici nu stiam unde sint, era pustiu apoi a nins din ce in ce mai tare si toata privelistea era nivelata de ninsoare; strazile erau toate la fel; pe una dintre ele ne-am oprit intr-un tarziu si am batut cu sirg la o usa, apoi la cealalta si la toate, si am facut inconjurul cladirii prin intuneric si ninsoare; se vedea lumina la etaj dar nu raspundea nimeni. Am intrat intr-un coafor unde cocoanele coafate se uitau la noi ca la extraterestri... fiind singurii oameni ghidati inca de principii normale intr-un asemenea timp de catastrofa - catastrofa, sa ne intelegem, era ninsoarea. Pai cum, totul e inchis, pe cine cautati voi la ora asta aici, nu vedeti ce-i afara? Apoi am ajuns in casa unei pastoritze, o doamna preot, cu familia si catelul ei. Era tare bine la ea in casa pentru ca era cald si nu batea vantul. Apoi ne-am intors si n-a mai fost nevoie sa batem la usile alea multe pentru ca acum aveam opt cifre nepretuite care ne deschideau calea - cheia hostelului. Am fost recunoscatori, ne-am uscat si ne-am culcat. Acolo l-am cunoscut pe Mitch, pe care l-am luat cu noi a doua zi. Mitch a stat in fata pentru ca era cel mai intalt iar celalalt cel mai inalt dintre noi a condus. Cu Mitch ne-am mai intalnit o data dupa aceea, pe o strada improbabila, in alt oras, dupa-amiaza, cand mergeam cu masina incet si fara tinta. La un stop, nu mai stiu cine l-a vazut primul, dar ne-am napustit toti zambareti spre geamurile din dreapta sa-l salutam pe Mitch.

Memphis e fara inceput si fara sfarsit, e un continuum de nimic. In afara de asta, cred ca povestile despre blues sint deja stiute.

Luni seara pe locust bridge

Uite ca a venit calcul de la reparat si acum chiar nu mai am scuza ca nu scriu.

Serile de luni sint mereu inspirate; in serile de luni ma intorc de la cursul de jurnalism urban, care e de fapt jurnalism in toata regula. acolo se discuta despre scris.
ieri, cand ma intorceam de la curs, a fost cred prima zi de primavara... e inca frig, nu-i vorba, dar a fost ziua aia in care eu nu ma mai zgribulesc cand ies afara, ci e noma' bine. si dau sa fumez, da' parca nu asa, pur si simplu... vroiam ceva si nu stiam ce, si ma tot uitam imprejur si nu gaseam.
de fapt vroiam liniste si mai ales singuratate. desigur, masinaria asta sociala care e universitatea, are si asemenea solutii, mai un colt de bloc, mai niste scari, dar nu. de fapt cred ca e prima data de cand am ajuns aici cand simt cu adevarat nevoia de singuratate.
pentru ca in general, aici, cum te invarti, unde te uiti, numa' oameni. si nu mi-i ca nu pot sa fac abstractie, daca vreau, sigur ca pot. dar acum chiar vroiam sa fiu singura. n-ai sa vezi. as fi mers pana la capatul lumii, al orasului, in speta... dar lucrurile sint inselatoare aici, nu exista asa ceva - capat, iesire, doar niste interludii spatiale.

semestrul asta am "colegi de casa", asa cum nu prea am avut eu niciodata. adica chiar locuiesc cu niste oameni cu care ne intalnim seara la masa, jucam monopoly pentru ca ne-am comandat unul la comun, ne uitam la filme, practic tot ce face omu' la casa lui. ei, pentru mizantropia mea, lucrul asta e revelator si absolut nou, de cand am "plecat de acasa". si e bine, bine rau. cateodata e doar ok, alteori e chiar bine.
dar luni aveam un chef nebun de "tigara aia din fata blocului"... cand e liniste, tu cu tine. cel putin asa era in fata blocului meu. si nu c-as fi fumat multe tigari in fata blocului meu de una singura, dar stiti voi despre ce vorbesc. mi-era dor de vremea cand stapaneam lumea de la un cap la altul si imi era accesibila toata laolalta,deodata, in orice moment. vorbesc de onesti. pentru ca puteam sa ma duc in plimbare pana in "downtown" si sa am experienta ca atare, fara sa o fi prevazut/planificat in nici un fel, ca o trecere aleatorie prin spatiu-timp. usuratatea aia si "de-la-sinele" imi lipsesc inca.

pe de alta parte, am ajuns intr-o faza de indoieli dureroase. eu sper sa fie si catharctice, pentru ca deocamdata e haos mult si fara capat. poate o sa scriu mai pe larg. implica ceva responsabilitate si ceva sacralitate, relatia dintre ele si celelalte sfere lumesti...