Fara titlu

Inca o bucata de "ieri".



We were so poor
that I poured tap water into your mouth
and then I burped against your lips
so you can have champagne



stand poetry moment in concert

Off to South St, still rockin'

Acuma imi amintesc cand imi zicea mama ca de ce ies asa des (aveam vreo 15 ani), ce, chiar trebuie sa semnez condica la fiecare adunare?

Cam asa am iesit si aseara, ca eram obosita si inca feeling like quiet. South St, de data asta, e strada cu oameni ciudati si frumosi, strada cu guacamole care e cel mai tare magazin din cate am vazut pana acum, strada "with a twist" :) Am ajuns tarziu, sold out, asa ca bilete de la bisnitari, mai scumpe cu 10$. Nu-i stiam pe interpreti, asa ca mi-am zis ca ar fi bine sa merite banii.
Cold War Kids:




self explanatory enough? Nico feeling gooood :)

La cerere

Poze din prima saptamana, in NYC. Notice ground zero. Ultima e la mare... asta, la ocean, asta cu masina

Lovely quiet moments 2

Lovely quiet moments

Ma gasesc intr-o stare de nostalgie pufoasa (uuu, very poor translation!) de ceva vreme incoace. Principalul semn e ca totul se misca incet, si daca nu, le fac eu sa se miste incet. Asa-mi place mie acum. Si nu ma grabesc pentru nimic, pana si cele mai mici lucruri le fac pe indelete si sint constienta de fiecare detaliu, de fiecare gest si ma bucur asa tare.
Si mi-am dat seama de asta azi cand am primit feed back pentru photo assignment de saptamana trecuta... 3 poze. Asa-mi pare de rau ca nu pot sa le postez acum! Promit sa le scanez pana ajung acasa. Pentru pozele alea am lucrat foarte mult la contrast - eram frustrata, mi se parea ca pozele mele sint gri si plate, desi le iubesc asa cum sint. Cu tot contrastul si "arderea" aferente, commentul profei a fost "lovely quiet moments". So it's that obvious! E o stare de spirit, o asum.

Am fost in Connecticut de Thanksgivng. Desigur ca n-am vazut tot statul, am fost undeva la tara... de fapt in padure. Dar asa m-am referit la locul ala inainte sa-l vad si asa a ramas, Connecticut. Asta dupa ce-mi luasem bilet de Montreal inainte sa-mi dau seama ca-mi trebuie viza. Arthur mi-a zis sa merg cu el cand mi-am dat seama ca nu pot sa merg la Montreal. Pana la urma s-a razgandit si Lea si am mers toti acolo. In padure. La o casa de oameni. Barbati adica. Tanti era in spital dupa un accident de masina... acasa doar el si baietii, doi, si alti multi prieteni de-ai lor si de-ai casei. Nu mi-a placut de ei cine stie ce, prea mult testosteron pentru starea in care eram eu... si Lea, si Arthur. Implicit ne-am pus de acord sa ne odihnim la modul absolut, si exact asta am facut. Deci barbatii au fost surprinsi sa vada ca "Arthur's roommates" sint doo fete :)) Au doua pisici si un caine. M-am bucurat foarte mult de pisici, mi-era dor. Desigur ca in cele doua dimineti acolo m-am trezit cu 2 ore dupa Lea si Arthur :) da' asa mi-o fost de bine!
E frig tare acum in Connecticut, si intuneric.
Si iar am mers cu autobuzul de ne-o venit rau. Ieri cel putin am avut impresia ca asta am facut toata ziua... am dormitat cu gatul stramb, am mancat ciocolata, am visat, am uitat
Am vazut marea, era incredibil de frig, dar mi-a facut bine. Pana mea, poate de asta ma si simt asa, ca am vazut marea. Era multa multa liniste. Si am mancat peste la pranz.. foaarte bun. Si am gasit un dvd in bucatarie pe care ne-am hotarat sa-l vedem, un David Lynch. Filmul a avut exact 3 scene horror. Dar pentru ca una dintre ele a fost chiar la inceput, Arthur se crispa la fiecare 5 minute si Lea ma intreba mereu "pot sa ma uit acum"? :)) Aa, si am condus un pic, ca ne-au dat o mazda standard. Dar Arthur a condus si mai mult si eu am stat in fata si ne-am veselit a bunch. Si mi-am amintit de roadtrips.

Mda, si acum mai am 2 saptamani de scoala si apoi niste examene. Ceea ce NU e bine, pentru ca prea putin timp pentru prea multele lucruri de facut pana se termina cele doua saptamani. Deci ar trebui sa-mi cam revin din starea asta.

Cows with guns

Dincolo de satira evidenta... e pur si simplu simpatic:

Plesu si cu fratii lui, spaima... (a se completa dupa plac)-ului

Acum vreo saptamana am primit mail de la Ioana cu titlu "Un texte d'Andrei Plesu". Mailul a stat necitit o vreme, iar azi cand stergeam mailuri era sa-l sterg si pe el... ceva m-a oprit, cred ca e din cauza ca azi nu m-am dus la curs, e prima data cand chiulesc aici - pur si simplu lipsa de chef si cred ca mai merit si eu o pauza subita din cand in cand. Deci timp suficient pentru orice n-as fi avut timp in general. Am citit si m-am "burzuluit"/"stropshit" - adica un fel de mi s-a cam ridicat parul pe spate - nu foarte tare dar destul cat sa incerc un reply. Textul lui Plesu mai intai:

Nici in strainatate nu e totul perfect. Nici vorba. In Franta disciplina rutiera e sleampata, infinit mai rea decit in Germania; portofelul iti poate fi furat oriunde pe glob; smecheri si obraznici se gasesc pretutindeni; surpriza restaurantului scump si prost e mereu posibila; unele locuri sint murdare; blocuri dizgratioase s-au construit, mai ales in anii '60, peste tot; companiile aeriene occidentale ofera servicii mediocre, provoaca intirzieri, nu te scutesc, la o adica, de pierderea bagajelor. Pe scurt, oriunde te-ai afla, poti intilni numeroase prilejuri de indispozitie.

La noi e altfel. Neregulile, inconfortul, arbitrarul, lipsa de educatie, nesimtirea, ilegalitatea, aproximatia, ma rog, toata ornamentica " milenara" a tarisoarei ilustreaza o traditie durabila. Nu e vorba de accidente, de "din cind in cind"-uri tolerabile, inerente, compensate de un fundal general agreabil. Fundalul a ocupat avanscena. Si e esentialmente dezagreabil. E muschiulos, vital, indestructibil. Turcii vin si pleaca, fanariotii vin si pleaca, rusii vin si pleaca, comunistii vin si pleaca. Noi rezistam falos, fudul, chefliu si dirz. Dam vina pe ei, pe toti, si ne vedem de treaba. NATO incearca sa ne organizeze, UE incearca sa ne domesticeasca. Degeaba. Apa trece, pietrele ramin, avem sapte vieti in pieptul de arama, romanul nu piere. Nu moare si nu se transforma. Se adapteaza. Se descurca. Tine cu dintii de specificul lui national. Si tocmai de aceea, sint pesimist. Cred ca nu ne vom schimba niciodata.

Vom continua sa stam in calea tuturor binefacerilor si noroacelor, fara sa luam decit caimacul de prima instanta. In rest, vom dospi, somnolenti, in dulcele bors autohton, cu mici accese de enervare tandra. Strazile vor ramine mereu betege, pline de gropi si asfaltate cu gumilastic, autostrazile, daca vor exista, vor fi niste santiere perpetue, soferii " profesionisti sau amatori " vor conduce bezmetic, isteric, mitocaneste. Isi vor parca masinile in poarta ta, in curtea ta, in sufletul tau si, daca protestezi, te vor injura exterminator sau vor zimbi suveran, de la inaltimea limuzinei proprii. Justitia va fi mereu o loterie, ziarele vor evita orice urma de decenta si de noblete. Limba se va strica zi de zi, televiziunile vor atinge culmi de manipulare si trivialitate. Laura Andresan e doar inceputul. Oricine va putea striga in piata publica orice despre oricine. "Relatiile", pilele, bacsisul vor fi la fel de greu de inlaturat ca si ciinii vagabonzi, politicienii vor perora obscen despre patrie si se vor gindi strict la gastile de partid si la conturile personale. Toate scursurile vor ajunge vedete, toti derbedeii vor deveni campioni ai dreptatii. Vom fi sufocati de proasta crestere, de incultura, de muzica proasta si de fast-food. Prostia va avea bani, iar nepriceperea va avea putere. Aerul se va umple de invidie, ura si bascalie. Comunismul va reinvia, roz si cochet, cu sprijinul unor baietei de bani (si idei) gata, semidocti si trendy, netraiti, iresponsabili, grabiti sa gaseasca inainte de a cauta. In schimb, icoanele vor fi evacuate din viata publica, in numele unei libertati de constiinta care nu stie inca nici ce e libertatea, nici ce e constiinta. Manelele se vor multiplica, urbanistica va intra in colaps, vom avansa trudnic printre ragete si scuipaturi. Si vom vota, o data la patru ani, in functie de clubul sportiv care ne place.

Cum vedeti, sint pesimist. Ba pot pentru ca sa spun ca sint apocaliptic. Totul a inceput cind, intors la Bucuresti dupa o vacanta agitata pe alte meleaguri, am constatat doua lucruri: mai intii ca e mai cald decit in restul Europei, mai cald decit la Mediterana si apoi ca singura scara rulanta care urca de la autobuze la ghiseele de control-pasapoarte nu functioneaza. Am urcat gifiind, cu mireasma patriei in nari. Sint prea pesimist? Sa dea Dumnezeu. De-abia astept sa fiu contrazis.

Si iata ce-a iesit:

Bai, eu cred ca Plesu are dreptate. Are dreptatea lui de om trait si ajuns la o anumita varsta.
Oamenii in varsta se adapteaza mai greu; pe de alta parte oamenii in general au o anumita teama patologica de tot ce e nou. Asa ca il inteleg pe Plesu. Eu cred ca el e mai mult comod decat pesimist. E mai comod sa "anvizajezi" viitorul in termenii prezenti... mai ales de la o varsta incolo.
Iar mie mi-e teama ca texte din astea, pe care le-am sorbit cu sete cand eram in liceu pentru ca mi se pareau seva, adevar pur - ei bine, texte ca asta ajuta la impamantenirea si oficializarea unui cliseu transformandu-l intr-o realitate incontestabila. E vorba aici, din nou, de puterea creatoare a verbului - o data rostita, pusa in cuvinte, ideea prinde viata.
Eu zic sa lasam cliseele sa fie clisee si Miorita o balada. Atat. Cu atitudinea asta nu ajungem departe. Plus ca Plesu traieste in Bucuresti, printre oameni de seama lui. Ce stie el despre valorile noii generatii (vezi noi... adica eu, tu si altii ca noi). Eu chiar cred ca noi nu sintem exceptii ci incepem sa facem parte din regula. Si asta e rassurant. Si mai cred ca lucrurile se misca incredibil de repede in tara de-o buca' (scuze expresia :P ) de vreme incoace. De fiecare data cand merg acasa sint uimita la fiecare pas, nu e zi in care sa nu constat ca ceva (chiar si aspecte triviale) e mai bine decat ultima data cand am calcat pe plaiuri romanesti.
E greu, stiu ca e greu, orice schimbare poate fi extenuanta si inteleg accesele de exasperare ale vocilor poporului (Plesu e cu siguranta una dintre ele). Dar cred ca Plesu nu si-a ridicat nasul destul de sus din mediul lui ca sa vada situatia SI MAI in ansamblu.
Romania e la adolescenta... abia a renascut, acum 19 ani. Inca nu si-a format un sistem institutional si o infrastructura viabile. Nu-i nimic. E normal! Nimeni nu s-a nascut invatat! Ne ia timp sa concepem si sa punem in practica un sistem dupa chipul si asemanarea noastra, a romanilor - pentru ca eu cred ca asta ne trebuie - solutii "personalizate", customized. Nu cred ca are rost sa importam niste sisteme de-a gata din alte tari. Sa ne inspiram, da. Dar pana nu punem mana sa ne facem propria noastra infrastructura, conflictele identitare n-o sa inceteze.
Call me optimistic. I proudly am.

Cu dragoste (de patrie) :P,
Nico

PS uite ca am vrut sa scriu numa' doo vorbe, dar dicteul interior a fost mai presus. Anyway, you got the point, and I just got another fairly good post for my blog :)

The J words

Common cliche: Jewniversity of Pennsylvania

...pentru ca mai mult de jumatate sint evrei

Brand new restricted-circle cliche: ORANJEWS (desi nu sint inca sigura ca asa se scrie) = orange+juice

Bai, n-auzi?

A trecut saptamana cu Halloween, au ramas temele. Pai saptamana asta nu m-am culcat in nici o noapte mai devreme de 2. Si ma rugam seara cu Lea... poate totusi in seara asta ne culcam si noi la 12. N-ai sa vezi. Acum o sa fac cel mai antisocial lucru posibil aici si anume n-o sa ies din casa sambata seara in conditiile in care nu posed alcool in spatiul vivabil si nivelul decibelilor n-o sa depaseasca 35.
Azi am cetit tata ziua. Citesc la biblioteca, m-am invatat ca e mai sigur asa. Ma duc la cea mai "linistita" biblioteca din campus, in sensul ca daca intri cu ochii inchisi ai putea crede ca sala e goala. E LINISTE. Multa multa liniste. E biblioteca de arte. Si cum citeam eu asa am vazut ca era o carte care nu era a mea pe masa, un album de pictura. Ca doar sint plini peretii de asa ceva acolo. Am lasat cartea mea ("Dirty politics" btw :D pt cursul de comunicare politica) si am cetit din cartea cu poze. Mi-au placut asa de mult si asa de irational si m-am bucurat asa de tare. A fost ca atunci cand eram in liceu, si aveam eu foarte mult timp de irosit si-mi permiteam sa "invat" despre orice-mi cadea in mana. Uneori controlam ce-mi "cadea in mana", dar de multe ori saream de la una la alta fara sa ma simt vinovata ca nu fac altceva - citit dirty politics de exemplu. Mi-e dor de cunoasterea aia naiva, cand informatia te ia pe nepusa masa si in cazuri fericite informatia se dovedeste esentiala in definirea sinelui. Azi am "cunoscut" naiv si m-am bucurat foarte in sinea mea... in plin procesul cunoasterii. Cum dadeam pagina cum ma bucuram mai tare, pentru ca tipul asta, Balthus, a pictat (pana in 2004) pentru sufletul meu si eu habar n-aveam. De-abia acum aflu, dar ma bucuram ca aflu. Cum sa picteze cineva pentru sufletul tau si tu sa ignori cu desavarsire? E ca si cum te-ai face ca n-auzi cand te striga cineva. Nu e rusinos?

Zilele astea

Ma duc la serviciu de vreo 3 saptamani. E prima data cand am un serviciu si sint asa bucuroasa! E partea cea mai interesanta a zilei, zau! Poate pentru ca e la inceput si inca nu m-am plictisit, nush, pana mea. Si-mi place de sefa mea, mi-i asa draga... si lucrez asa cu drag, ca stiu c-o ajut pe ea, si ARE nevoie de ajutor, nu cred ca ar putea sa faca singura toata treaba. Ca eu sint "assistant", adica o ajut pe ea la ce are ea de facut. Si ea e asa draguta, si vorbeste in soapta cand vine la mine ca sa nu ma sperie cand fac altceva si nu sint atenta. Si cand are sa-mi dea cate ceva de facut imi zice "Heeeiii, Nicoleta (in soapta), would this be a right time for you to..." Si cand imi lasa dosare pe birou imi pune si biletele colorate pe ele cu sfaturi ca sa ma descurc eu mai usor.
Pana acum serviciul meu era doar ea, ca n-am avut treaba cu nimeni altcineva. Da' azi a fost surprise birthday party la serviciu, si eu n-am stiut, pentru ca nu-mi verificasem mailul de vreo ora si se pare ca astia si-l verifica la fiecare 5 min. Asa comunica oamenii aici, decat sa faca 2 pasi pana la colegul din dreapta mai sigur trimiti un mail. Si a venit una dintre tipele din departament sa ma cheme in biroul sefei pt prajitura si capsuni :) Si uite-asa mi-am cunoscut eu colegii de serviciu... Care sint toti adulti, mai putin inginerul de sistem. Inginerul de sistem, aka "the hottie" in my slang. The hottie a venit in "delivery room" (acolo pregatesc eu corespondenta de trimis, asa ca jumatate din timpul de serviciu il petrec in delivery room) sa ma intrebe ce-am facut de halloween :D
Ieu de halloween am mers la frat party ca mi-o fo lene sa ma gandesc la ceva plan mai bun... ne-am dus acolo cu alti oameni din tari franceze... si la "bar" era unu care vorbea franceza si s-a entuziasmat foarte ca uite, are cu cine sa vorbeasca. Si daca tot sintem asa buni prieteni dintr-o data, de ce nu mergem noi sus in camera lui sa ne cinsteasca cu ceva? Si tipul avea o casetuta frumoasa din lemn de cires, cu geam deasupra, si cu incuietoare cu cheie, pe care a deschis-o tacticos si a scos cel mai frumos si mai pur joint. Bai tata! Am zis ca nu-i adevarat! Am zis ca poate mi se pare mie, dar nu! Ne uitam unii la altii si ne cruceam, nu ne venea sa credem... a durat ceva pana cineva a indraznit sa spuna in cuvinte ce toata lumea gandea "Fuck, that was so strong!" Si apoi a mai durat inca vreo 2 ore...
Asa ca azi la serviciu cred ca aveam un anume zambet in coltul gurii. Am evitat sa vorbesc cu lumea prea mult, nu stiam cum sa plec mai repede din biroul cu prajitura si capsuni si toti responsabilii departamentului :P
Acuma na, tipul incerca sa-si vanda marfa, inteleg de ce ne-a cinstit cu crema cremelor. Da' nici chiar asa bai! Lumea are cursuri si serviciu a doua zi! Macar anunti inainte!

De ce abia astept sa ajung acasa in ultima vreme:

...and the prize goes to...

Am scapat usor, $100 amenda pentru ca i-am adus inapoi pe aia care au fost dati afara. Si ei au primit tot $100, fiecare. Deci petrecerea ne-a costat mai scump decat prevazsem :)
Ar fi putut fi mai rau, n-au zis nimic de baut si fumat in camin, underage.
Mai rau e ca am creat precedentul, "prima abatere". Si data viitoare n-o sa mai fie asa usor. And I know myself...