South roadtrip 1

Era innoptat de-a binelea, de fapt era dimineata mult prea devreme si prea scurta; scurta de 10 minute, asa a fost dimineata aia. De fapt n-a fost, mai corect, pentru ca in alea 10 minute nu am fost deloc constienta de ce se intampla, deci e ca si cum n-ar fi fost. A sunat telefonul si cineva mi-a zis ca trebuie sa mergem. Am facut un pas inapoi si m-am ghemuit, am cuprins cu totul sau cel putin am incercat si m-am ridicat. Mi-am dus putinele lucruri ramase de cu seara in bagajul de pe hol, aproape gata. M-am intors fara sa aprind lumina desi ceva ceva razbatea de pe hol... se vedea singe si lacrimi si mi s-a spus ca una n-are legatura cu cealalta. M-am speriat apoi am vrut sa raman, am cuprins iar, as fi inteles dar n-am avut timp. Era aproape intuneric. Cineva ma striga imi aminteam vag ca ma mai strigase de vreo cateva ori, era urgent, am plecat.
Si asa a inceput. On a second thought, faza asta e exact quintesenta fazelor cand viata te traieste, cand iti scapa de sub control. Si te traieste intr-un mod frustrant, nu te traieste cum trebuie, cam alandala.
Apoi a nins si conduceam o semi automata. Eram toti la prima experienta cu semi-automata. Nici nu stiam unde sint, era pustiu apoi a nins din ce in ce mai tare si toata privelistea era nivelata de ninsoare; strazile erau toate la fel; pe una dintre ele ne-am oprit intr-un tarziu si am batut cu sirg la o usa, apoi la cealalta si la toate, si am facut inconjurul cladirii prin intuneric si ninsoare; se vedea lumina la etaj dar nu raspundea nimeni. Am intrat intr-un coafor unde cocoanele coafate se uitau la noi ca la extraterestri... fiind singurii oameni ghidati inca de principii normale intr-un asemenea timp de catastrofa - catastrofa, sa ne intelegem, era ninsoarea. Pai cum, totul e inchis, pe cine cautati voi la ora asta aici, nu vedeti ce-i afara? Apoi am ajuns in casa unei pastoritze, o doamna preot, cu familia si catelul ei. Era tare bine la ea in casa pentru ca era cald si nu batea vantul. Apoi ne-am intors si n-a mai fost nevoie sa batem la usile alea multe pentru ca acum aveam opt cifre nepretuite care ne deschideau calea - cheia hostelului. Am fost recunoscatori, ne-am uscat si ne-am culcat. Acolo l-am cunoscut pe Mitch, pe care l-am luat cu noi a doua zi. Mitch a stat in fata pentru ca era cel mai intalt iar celalalt cel mai inalt dintre noi a condus. Cu Mitch ne-am mai intalnit o data dupa aceea, pe o strada improbabila, in alt oras, dupa-amiaza, cand mergeam cu masina incet si fara tinta. La un stop, nu mai stiu cine l-a vazut primul, dar ne-am napustit toti zambareti spre geamurile din dreapta sa-l salutam pe Mitch.

Memphis e fara inceput si fara sfarsit, e un continuum de nimic. In afara de asta, cred ca povestile despre blues sint deja stiute.