Wednesday, March 5, 2008

Luni seara pe locust bridge

Uite ca a venit calcul de la reparat si acum chiar nu mai am scuza ca nu scriu.

Serile de luni sint mereu inspirate; in serile de luni ma intorc de la cursul de jurnalism urban, care e de fapt jurnalism in toata regula. acolo se discuta despre scris.
ieri, cand ma intorceam de la curs, a fost cred prima zi de primavara... e inca frig, nu-i vorba, dar a fost ziua aia in care eu nu ma mai zgribulesc cand ies afara, ci e noma' bine. si dau sa fumez, da' parca nu asa, pur si simplu... vroiam ceva si nu stiam ce, si ma tot uitam imprejur si nu gaseam.
de fapt vroiam liniste si mai ales singuratate. desigur, masinaria asta sociala care e universitatea, are si asemenea solutii, mai un colt de bloc, mai niste scari, dar nu. de fapt cred ca e prima data de cand am ajuns aici cand simt cu adevarat nevoia de singuratate.
pentru ca in general, aici, cum te invarti, unde te uiti, numa' oameni. si nu mi-i ca nu pot sa fac abstractie, daca vreau, sigur ca pot. dar acum chiar vroiam sa fiu singura. n-ai sa vezi. as fi mers pana la capatul lumii, al orasului, in speta... dar lucrurile sint inselatoare aici, nu exista asa ceva - capat, iesire, doar niste interludii spatiale.

semestrul asta am "colegi de casa", asa cum nu prea am avut eu niciodata. adica chiar locuiesc cu niste oameni cu care ne intalnim seara la masa, jucam monopoly pentru ca ne-am comandat unul la comun, ne uitam la filme, practic tot ce face omu' la casa lui. ei, pentru mizantropia mea, lucrul asta e revelator si absolut nou, de cand am "plecat de acasa". si e bine, bine rau. cateodata e doar ok, alteori e chiar bine.
dar luni aveam un chef nebun de "tigara aia din fata blocului"... cand e liniste, tu cu tine. cel putin asa era in fata blocului meu. si nu c-as fi fumat multe tigari in fata blocului meu de una singura, dar stiti voi despre ce vorbesc. mi-era dor de vremea cand stapaneam lumea de la un cap la altul si imi era accesibila toata laolalta,deodata, in orice moment. vorbesc de onesti. pentru ca puteam sa ma duc in plimbare pana in "downtown" si sa am experienta ca atare, fara sa o fi prevazut/planificat in nici un fel, ca o trecere aleatorie prin spatiu-timp. usuratatea aia si "de-la-sinele" imi lipsesc inca.

pe de alta parte, am ajuns intr-o faza de indoieli dureroase. eu sper sa fie si catharctice, pentru ca deocamdata e haos mult si fara capat. poate o sa scriu mai pe larg. implica ceva responsabilitate si ceva sacralitate, relatia dintre ele si celelalte sfere lumesti...

1 comment:

Radu said...

Ma Nico, mi-e frica un pic. Pari deodata grava. Ai mai fost tu serioasa, te-am vazut. Dar acuma esti grava. Apocaliptica. Sa stii ca mi-e frica. Dar sunt sigur ca dupa ce o sa vina caldura o sa vezi lucrurile altfel.