...in tara fagaduintei. Inca nu mi-am revenit dupa experienta cu schimb de fus orar. Ieri am ajuns in camera pe la 17h, am adormit dupa juma' de ora si m-am trezit noaptea. A fost naspa. Inca nu dispun de materiale conectabile, in speta laptop, asa k lustruiesc de zor tastatura de la biblioteca. E frustrant. Ieri si azi am alergat in toate partile dupa hartii si acte si docomente. E incredibil cate sint de facut! Mai multe decat in Franta!
Bah.. nici nu stiu cu ce sa incep, sint atat de obosita! Drumul a fost lung, lung tare, iar in avion a fost frig, frig de tot. Ne-au dat niste paturi sigilate ca sa ne invelim, stiau ei ce stiau. The fun part a fost k am avut televizor individual! Adica implantat in scaunul din fata, cu optiuni pt filme, seriale, muzica, jocuri etc etc. Aaa, si mancarea! Mancarea a fost excelenta! Airfrance rulz!
Incep sa cred k am o carma speciala, in prima seara am avut un gandac imens in camera. Pana m-am dus sa chem pe cineva sa-l casapeasca, iel iesise deja pe hol...
Aici e cald si umezeala, cam greu de suportat.
Stiu ca e dezorganizata informatia, promit sa revin cu amanunte relevante.
Wednesday, August 29, 2007
Monday, August 20, 2007
Handicap
Ma angoaseaza lucrurile esentiale in perioada asta. Vechea problema cu asumatul responsabilitatilor e valabila si acum. Fug de lucrurile esentiale pentru ca nu-mi pot asuma responsabilitatea lor. Nu pot sa le vorbesc (pe ele), si daca vine vorba despre... afisez un discurs inchegat in spatele caruia nu disimulez nimic, pentru ca n-am ce. Lucrurile esentiale imi scapa printre degete pentru ca nu le pot numi, verbul meu nu mai are forta creatoare.
Altadata cand "numeam" o idee, ea trecea automat in faza vie a potentialelor realizari. Verbul meu a saracit, bagheta magica nu mai straluceste, urecheatii nu mai ies din palarie cat ai spune "iepure".
(Vaai, nu pot sa nu-l invidiez pe Vanghelie, care cu o simplitate dezarmanta fiinteaza lucruri, care este)
in orice caz, viitorul nu mai e ce era odata.
Wednesday, August 15, 2007
Cand vrei sa te cumintesti si nu stii cum
Am gasit tipul bucuresteanului absolut, el e, sint convinsa de asta. Esuat printre oameni de bine, el isi impune statura si originea nonsalant. "Sint prea frumos pentru tara asta". Vorbeste despre sine la plural, ranjind cuvintele - "Tu nu stii cine sintem noi in vama!" E poliglot, vai de cel care nu-i face fata; "si puo una sigareta per me?".
Are o situatie excelenta in capitala tarii; job de la tata, o iubita cu care urmeaza sa se insoare, o diploma decenta in mana si un tupeu de-ti e mai mare dragul. Pai asa mai zic si eu om!
Dar a riscat. A venit in vama si n-a mai putut pleca. In doua saptamani, a pierdut pe rand atributele statutului sau invincibil din bucuresti. In schimb, sper eu ca s-a regasit pe sine, sau poate doar incepe sa intrevada farama de sine la care nu se astepta, pe care le ingropase de mult in idealuri mondene. Mai periculos decat sa nu te cunosti pe tine insuti e sa ai impresia ca te cunosti si sa nu te cunosti.
Colac peste pupaza, s-a indragostit; cum n-a mai facut-o niciodata in viata lui de pana acum. Pentru ca el e capabil de asa ceva, sufletul lui e nemarginit si iertator. Indragosteala asta se suprapune peste haosul interior, peste dezordinea principiilor si rascoleste violent, ca o centrifuga, toate certitudinile omului. Omul sufera, fiinta lui intreaga e chinuita de mii de indoieli, e o tortura zilnica pe care aproape ca nu o mai poate indura. Curg lacrimi; se izbeste periodic dintr-o extrema in alta. E extenuat, ar vrea sa iubeasca pana la sfarsitul zilelor, o iubire salvatoare si transcendenta.
Ce i-o fi trebuit lui mare? Nu era bine cum era? Uite acuma ce s-a ales de el...
Totusi se va bucura cand se va trezi din betie. Sper din tot sufletul sa realizeze norocul care l-a adus in starea asta, mai aproape de el insusi. Putini oameni traiesc o astfelt de experienta catharctica. El nu stie inca ce se intampla cu el, nici nu i-am spus, am incredere ca va intelege tot si va pretui durerea asta ca pe o re-nastere. Si viata lui viitoare va fi pornit de la niste premise sanatoase. Il invidiez mai cu seama pentru inconstienta cu care trece prin asemenea vartej. Daca incerci sa directionezi miscarea haotica pierzi din intensitate. Caci toti sintem stapani pe vietile noastre, care mai de care, dar cine mai are curaj sa se arunce asa cu capul inainte? Ok, la omul nostru nu e vorba de curaj, pentru ca nu stia in ce se baga, dar contextul ii ofera experienta irepetabila a primei intalniri veritabile cu sinele.
Nu-mi inteleg nici eu interesul in toata povestea asta. Cert e ca sper cu toata fiinta mea ca el sa nu fi trecut degeaba prin chinurile astea. Nebunia lui m-a atins si m-a induiosat mai mult decat m-as fi asteptat de la mine.
Are o situatie excelenta in capitala tarii; job de la tata, o iubita cu care urmeaza sa se insoare, o diploma decenta in mana si un tupeu de-ti e mai mare dragul. Pai asa mai zic si eu om!
Dar a riscat. A venit in vama si n-a mai putut pleca. In doua saptamani, a pierdut pe rand atributele statutului sau invincibil din bucuresti. In schimb, sper eu ca s-a regasit pe sine, sau poate doar incepe sa intrevada farama de sine la care nu se astepta, pe care le ingropase de mult in idealuri mondene. Mai periculos decat sa nu te cunosti pe tine insuti e sa ai impresia ca te cunosti si sa nu te cunosti.
Colac peste pupaza, s-a indragostit; cum n-a mai facut-o niciodata in viata lui de pana acum. Pentru ca el e capabil de asa ceva, sufletul lui e nemarginit si iertator. Indragosteala asta se suprapune peste haosul interior, peste dezordinea principiilor si rascoleste violent, ca o centrifuga, toate certitudinile omului. Omul sufera, fiinta lui intreaga e chinuita de mii de indoieli, e o tortura zilnica pe care aproape ca nu o mai poate indura. Curg lacrimi; se izbeste periodic dintr-o extrema in alta. E extenuat, ar vrea sa iubeasca pana la sfarsitul zilelor, o iubire salvatoare si transcendenta.
Ce i-o fi trebuit lui mare? Nu era bine cum era? Uite acuma ce s-a ales de el...
Totusi se va bucura cand se va trezi din betie. Sper din tot sufletul sa realizeze norocul care l-a adus in starea asta, mai aproape de el insusi. Putini oameni traiesc o astfelt de experienta catharctica. El nu stie inca ce se intampla cu el, nici nu i-am spus, am incredere ca va intelege tot si va pretui durerea asta ca pe o re-nastere. Si viata lui viitoare va fi pornit de la niste premise sanatoase. Il invidiez mai cu seama pentru inconstienta cu care trece prin asemenea vartej. Daca incerci sa directionezi miscarea haotica pierzi din intensitate. Caci toti sintem stapani pe vietile noastre, care mai de care, dar cine mai are curaj sa se arunce asa cu capul inainte? Ok, la omul nostru nu e vorba de curaj, pentru ca nu stia in ce se baga, dar contextul ii ofera experienta irepetabila a primei intalniri veritabile cu sinele.
Nu-mi inteleg nici eu interesul in toata povestea asta. Cert e ca sper cu toata fiinta mea ca el sa nu fi trecut degeaba prin chinurile astea. Nebunia lui m-a atins si m-a induiosat mai mult decat m-as fi asteptat de la mine.
Tuesday, August 14, 2007
La sursa
Am fost la surse, m-am intors aseara.
Poate prea putin, prea scurt, dar cu siguranta intens. M-am cautat pe mine si nu m-am regasit asa cum ma stiam. Nu-i bai, ne descurcam cu ce avem. Peste an, munca asta e imposibila.
M-am inconjurat de frumuseti absolute, spre deosebire de cele contextuale. Astfel mi-am luat si eu pulsul in afara contextului. Cu certitudini nu prea m-am intors, doar cu ceva directii.
Mi-am infipt radacinile violent, dureros de adanc, astea or sa-mi fie ancora mult timp de-acum.
Pelerinajul asta a devenit indispensabil, nu neaparat pentru nisip, mare, stele, somn dulce, ci pentru linistea incredibila in care imi inec toata incordarea si incrancenarea de peste an. Apoi abia ma fac una cu vama; vama mea, asa cum o vreau eu, asa cum o gasesc si o recompun din franturi.
Wednesday, August 1, 2007
Tuesday, July 31, 2007
Despre niste puncte de vedere
Iminenta "trecere" se apropie, iar eu incerc sa-mi fac temele constiincios. Pe langa mormanele de hartii, mailuri, confirmari, formulare, am gasit de cuviinta sa rasfoiesc putin din Radu Pavel Gheo (scrie foarte frumos despre cum a castigat el la loteria vizelor de america, despre cum s-a dus acolo si cum s-a intors in Romania dupa un an).
Analogia situatiilor e frustranta, el a aplicat la loteria vizelor si le-a obtinut, eu am aplicat la loteria exchange-urilor si l-am obtinut, pe undeva "malgre moi" cum ar zice francezul, adica fara sa fi vrut cu adevarat. Incerc asadar o senzatie de profunda iminenta, in masura in care alerg in urma evenimentelor si imi e peste putinta sa le schimb. Nu ca n-as putea sa nu ma urc in avion de exemplu, dar recunosc ca n-am atata sange rece. Intre ciocan si nicovala nu pot decat sa ma conformez contextului si sa iau decizii "de bun simt".
Citind din Radu Pavel Gheo, insa, am incercat si senzatii de... "I don't get it". Stii, "le langage est source de malentendus" zise vulpea si se mai domestici un pic. Vulpea aia din "Le petit prince". Pentru ca el opune America Europei, in care se confunda vag si identitatea romaneasca. Or, Europa nu e numai Romania, si asta cu atat mai mult cu cat Romania nu e occident.
Asa se face ca am ratat hazul povestirii despre rolul si locul artei in societatea americana. Zice-se ca ar face parte din cotidianul cetatenilor, ca ar fi coborat din turnul ei de fildes (ea, arta) printre pamantenii de rand si ar servi scopurilor sociale. Si ce-i cu asta, imi sta mie pe limba. Pai da, pentru ca doi ani de zile am invatat intr-o imensa opera de arta.
In cazul asta, arta a coborat printre plebe in anii '70 si a fost destinata studentilor. Facultatea arata ca o suburbie abandonata, din farmecul initial a ramas un rictus surd, rece. Universitatea cea fara usi, deci fara oprelisti, deci deschisa tuturor, democratizata, are acum aer de epava a idealurilor saptezeci-ste. Era vremea cand Bourdieu descoperise ca scoala mentine inegalitatile sociale si cand studentii iesisera in strada pentru a democratiza invatamantul, adica pentru a-l face accesibil clasei de jos. Mai trist e ca epava asta inca mai suscita asemenea idealuri, care se fac auzite relativ frecvent prin greve, de exemplu. Inertia, zic eu, are cea mai mare vina pentru ce se intampla in mediul studentesc lyonez, in masura in care cererile studentilor comunisti sint desuete dintr-o mie de motive, poate cel mai hilar fiind anacronismul. Ele erau plauzibile in anii '70, dar de atunci, opinia publica a evoluat si motivele de ingrijorare cotidiene sint altele. Totusi se mai aud din cand in cand slogane revolutionare, inspirate si mentinute cum spuneam, subliminal, de imensa opera de arta in care toti ne-am facut veacul, cladirea universitatii de la Bron.
Iata deci de unde perplexitatea mea la citirea povestioarei despre democratizarea artei. Iar pentru mine orice democratizare e oarecum sinonima cu plebeizare... (vezi nota usor peiorativa).
Radu Pavel GHEO, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, Polirom
Analogia situatiilor e frustranta, el a aplicat la loteria vizelor si le-a obtinut, eu am aplicat la loteria exchange-urilor si l-am obtinut, pe undeva "malgre moi" cum ar zice francezul, adica fara sa fi vrut cu adevarat. Incerc asadar o senzatie de profunda iminenta, in masura in care alerg in urma evenimentelor si imi e peste putinta sa le schimb. Nu ca n-as putea sa nu ma urc in avion de exemplu, dar recunosc ca n-am atata sange rece. Intre ciocan si nicovala nu pot decat sa ma conformez contextului si sa iau decizii "de bun simt".
Citind din Radu Pavel Gheo, insa, am incercat si senzatii de... "I don't get it". Stii, "le langage est source de malentendus" zise vulpea si se mai domestici un pic. Vulpea aia din "Le petit prince". Pentru ca el opune America Europei, in care se confunda vag si identitatea romaneasca. Or, Europa nu e numai Romania, si asta cu atat mai mult cu cat Romania nu e occident.
Asa se face ca am ratat hazul povestirii despre rolul si locul artei in societatea americana. Zice-se ca ar face parte din cotidianul cetatenilor, ca ar fi coborat din turnul ei de fildes (ea, arta) printre pamantenii de rand si ar servi scopurilor sociale. Si ce-i cu asta, imi sta mie pe limba. Pai da, pentru ca doi ani de zile am invatat intr-o imensa opera de arta.
In cazul asta, arta a coborat printre plebe in anii '70 si a fost destinata studentilor. Facultatea arata ca o suburbie abandonata, din farmecul initial a ramas un rictus surd, rece. Universitatea cea fara usi, deci fara oprelisti, deci deschisa tuturor, democratizata, are acum aer de epava a idealurilor saptezeci-ste. Era vremea cand Bourdieu descoperise ca scoala mentine inegalitatile sociale si cand studentii iesisera in strada pentru a democratiza invatamantul, adica pentru a-l face accesibil clasei de jos. Mai trist e ca epava asta inca mai suscita asemenea idealuri, care se fac auzite relativ frecvent prin greve, de exemplu. Inertia, zic eu, are cea mai mare vina pentru ce se intampla in mediul studentesc lyonez, in masura in care cererile studentilor comunisti sint desuete dintr-o mie de motive, poate cel mai hilar fiind anacronismul. Ele erau plauzibile in anii '70, dar de atunci, opinia publica a evoluat si motivele de ingrijorare cotidiene sint altele. Totusi se mai aud din cand in cand slogane revolutionare, inspirate si mentinute cum spuneam, subliminal, de imensa opera de arta in care toti ne-am facut veacul, cladirea universitatii de la Bron.
Iata deci de unde perplexitatea mea la citirea povestioarei despre democratizarea artei. Iar pentru mine orice democratizare e oarecum sinonima cu plebeizare... (vezi nota usor peiorativa).
Radu Pavel GHEO, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, Polirom
Subscribe to:
Posts (Atom)
