Despre niste puncte de vedere

Iminenta "trecere" se apropie, iar eu incerc sa-mi fac temele constiincios. Pe langa mormanele de hartii, mailuri, confirmari, formulare, am gasit de cuviinta sa rasfoiesc putin din Radu Pavel Gheo (scrie foarte frumos despre cum a castigat el la loteria vizelor de america, despre cum s-a dus acolo si cum s-a intors in Romania dupa un an).
Analogia situatiilor e frustranta, el a aplicat la loteria vizelor si le-a obtinut, eu am aplicat la loteria exchange-urilor si l-am obtinut, pe undeva "malgre moi" cum ar zice francezul, adica fara sa fi vrut cu adevarat. Incerc asadar o senzatie de profunda iminenta, in masura in care alerg in urma evenimentelor si imi e peste putinta sa le schimb. Nu ca n-as putea sa nu ma urc in avion de exemplu, dar recunosc ca n-am atata sange rece. Intre ciocan si nicovala nu pot decat sa ma conformez contextului si sa iau decizii "de bun simt".
Citind din Radu Pavel Gheo, insa, am incercat si senzatii de... "I don't get it". Stii, "le langage est source de malentendus" zise vulpea si se mai domestici un pic. Vulpea aia din "Le petit prince". Pentru ca el opune America Europei, in care se confunda vag si identitatea romaneasca. Or, Europa nu e numai Romania, si asta cu atat mai mult cu cat Romania nu e occident.
Asa se face ca am ratat hazul povestirii despre rolul si locul artei in societatea americana. Zice-se ca ar face parte din cotidianul cetatenilor, ca ar fi coborat din turnul ei de fildes (ea, arta) printre pamantenii de rand si ar servi scopurilor sociale. Si ce-i cu asta, imi sta mie pe limba. Pai da, pentru ca doi ani de zile am invatat intr-o imensa opera de arta.



In cazul asta, arta a coborat printre plebe in anii '70 si a fost destinata studentilor. Facultatea arata ca o suburbie abandonata, din farmecul initial a ramas un rictus surd, rece. Universitatea cea fara usi, deci fara oprelisti, deci deschisa tuturor, democratizata, are acum aer de epava a idealurilor saptezeci-ste. Era vremea cand Bourdieu descoperise ca scoala mentine inegalitatile sociale si cand studentii iesisera in strada pentru a democratiza invatamantul, adica pentru a-l face accesibil clasei de jos. Mai trist e ca epava asta inca mai suscita asemenea idealuri, care se fac auzite relativ frecvent prin greve, de exemplu. Inertia, zic eu, are cea mai mare vina pentru ce se intampla in mediul studentesc lyonez, in masura in care cererile studentilor comunisti sint desuete dintr-o mie de motive, poate cel mai hilar fiind anacronismul. Ele erau plauzibile in anii '70, dar de atunci, opinia publica a evoluat si motivele de ingrijorare cotidiene sint altele. Totusi se mai aud din cand in cand slogane revolutionare, inspirate si mentinute cum spuneam, subliminal, de imensa opera de arta in care toti ne-am facut veacul, cladirea universitatii de la Bron.

Iata deci de unde perplexitatea mea la citirea povestioarei despre democratizarea artei. Iar pentru mine orice democratizare e oarecum sinonima cu plebeizare... (vezi nota usor peiorativa).

Radu Pavel GHEO, Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, Polirom