Eee, Paris

Paris
Asculta mai multe audio Blog »

Despre niste clisee regasite...
Stateam ieri la o terasa, cu un ceai, asteptand pe cineva. (deja asta este un gest cum nu se poate mai european). De la masa de alaturi razbate o conversatie despre relatii, nedumeriri, inselatorii etc. Apoi mai apare un tip in peisaj despre care se anunta ca "a facut Statele". Si tipul incepe a depana ce i s-a mai intamplat de vreo cativa ani de cand tot fusese plecat. In mare, doar povesti de iubire, de razbunare, de regasire etc. Asta e esentialul in viata. Toate celelalte nu fac decat sa graviteze in jurul nucleului asta. De pilda, de cand sint singur, am descoperit ca pot sa fac lucruri pe care nu gandeam sa le fac vreodata: un maraton, cursuri de pian etc. Apoi m-a sunat dupa un an sa-mi spuna ca fusese insarcinata, pierduse copilul iar acum e fericita cu sotul ei. Iar eu mi-am zis "ce bine ca n-am facut pasul ala". Cum? N-ai timp? Pai lasa-ti iubitul si-ai sa vezi ce repede iti iei carnetul de condus!
Exact de asta n-avem noi timp :)) Pai sigur ca n-avem timp, ca stam toata ziua la cafea la terasa. E incredibil cate interludii spatiale si temporale se gasesc in orasul asta grabit si aglomerat.
Povestea asta mi se pare intr-un fel atat de franceza. In america lumea nu prea discuta futilitati din astea, cu atata grija pentru detaliu... discuta din altele.

Si eu sint tot intr-un interval de nimic. Incep stagiul luni.Pana atunci profit, cum zice francezul. Profit de oras. Imi caut part-time, desi nu sint convinsa ca chiar vreau si stagiu si part-time.
Aa! si am reinvatat sa citesc in metrou, de cand nu mai stau in campus.

Soc cultural

In satul Bogdana din comuna Stefan cel Mare nu se respecta libertatea presei.

Nu ca eu as fi fost presa, dar prin analogie inteleg ca daca ar fi fost intr-adevar cineva din presa la fata locului, i s-ar fi ingradit drepturile.
Lucrurile s-au desfasurat in felul urmator: mama a fost observator acolo pentru alegerile locale si eu am mers cu ea ca sa ma duc pe dealuri si prin padure, ceea ce am si facut dimineata de la 8 pana pe la vreo 11. Apoi m-am gandit ca iese lumea de la biserica si se duce la votare si ca ar fi interesant sa ma duc sa vad. Sa vad adica si prin lentila aparatului de pozat. Ceea ce am si facut. Recunosc, cu o oarecare jena ce nu-si are locul cand vrei sa faci fotojurnalism. Dar "wanna-be"ul din mine inca mai sufera de reminiscente provinciale, mai ales ca oamenii aia imi erau asa de dragi (cum se duceau ei frumos imbracati sa voteze la gradinita din deal) ca nu vroiam sa le stric bucuria prin evidenta aparatului meu.
La alegeri nu e voie sa faci poze in cabina de vot. Era afisat articolul pe usa; oricum nici n-am intrat in sala ca n-am vrut sa-i fac probleme mamei sau sa atrag atentia, asa ca m-am multumit sa stau in curtea gradinitei si sa observ traseul pompos al votantilor de la poarta pana la intrarea in sectia de votare. Au venit maicile de la manastire sa voteze si erau asa frumoase ca m-am emotionat si n-am indraznit sa le fac poza.
Dupa vreo 30 de minute de prezenta prin preajma vine un garcea si-mi spune cam timid ca "daca mai faceti poze o sa fiu obligat sa iau masuri impotriva dumneavoastra". Cu perplexitate am replicat ca interdictia se aplica doar in cabina de vot, nicidecum in imprejurimile sectiei de vot. Ca nu, ca asa a zis doamna presedinta de comisie, ca el trebuie sa execute si ca sa vorbesc cu ea. Daca nu era mama acolo sigur m-as fi dus sa vorbesc cu aceasta stimata doamna, dar stiu ca nu te poti intelege cu oameni din astia si nu vroiam sa fac probleme.

A venit tata sa ma ia si i-am povestit. Si mi-a zis ca cine-i femeia asta de-si da atata importanta. Si am fost de acord. Dupa care ca cine sint eu sa-mi dau atata importanta. Si aici am avut o recidiva de perplexitate. M-am jenat desigur; pe moment. La rece insa mi-a fost rusine ca m-am jenat; de ce sa-mi fie jena? Nu lucrez pentru nici un cotidian, dar aveam toata legitimitatea sa fac poze. Ce-i cu prejudecatile astea? Am ajuns eu sa-mi fie jena in fata unor asemenea judecati sarace? Adica mi-a fost jena pentru ca stiu ca asta se astepta de la mine mai mult decat ca asa am simtit.

Of! Ma cam doare inima cand zic ca imi iubesc tara.

Probabil viitorul cel mai puternic om

I-am dat bunaziua lui Obama.
Am luat un taxi, pentru ca mi-era somn si lene sa ma misc pana la statia de metrou; taxiurile sint o optiune viabila, nici prea scumpe nici prea rare. Asa ca nu ma grabeam prea tare in mintea mea, intr-adevar n-aveam de ce - timp destul pana la 5.30, oricat de incet s-ar fi miscat nenea asta. Am ajuns, am recunoscut sediul, am platit, am lasat bacsis putin si am traversat. Niste oameni stateau pe trotuar, nu intelegeam de ce s-au oprit mai ales ca nici nu erau multi; de obicei cand e multime multa stii ca se intampla ceva. Dar de data asta chiar nu intelegeam. Pana sa ma dumiresc, l-am vazut iesind din masina aproape in momentul cand cel mai simplu dintre oamenii de pe trotuar (probabil fara domiciliu) a aplaudat. Era umbra, toate pareau firesti; a vorbit cu oamenii si a dat mana cu cel mai simplu dintre ei; s-a scuzat ca ne-a oprit din drum (circulatia pietonilor a fost oprita cateva minute ca sa treaca el de la masina la usa de la intrare in The Inquirer). Da.. nu i-am vazut pe colegii mei decat dupa ce a "iesit el din scena", erau chiar langa mine.
Just like that.
Obama venise sa disute cu editorii de la principalul trust de presa din Philadelphia; alegerile interne sint marti. Nu stiam ca vine, nici noi nici profesorul de jurnalism care ne invitase la el la serviciu. Si nu mi se intampla des sa ajung cu 10 minute mai devreme.
Si da, daca as vota, as vota cu el; dinainte de azi.
Uite-asa se intampla lucrurile in tara asta mare si ai impresia ca unii oameni sint in mai multe locuri in acelasi timp. Si nu-i prima data; mai toti candidatii au avut cel putin 3-4 conferinte in oras in ultimele 2 luni si mai mereu aud ca he or she's gonna be in town tomorrow.
In alta ordine de idei, logica socratica de la noi de-acasa a ajuns la concluzia ca el nu e african american; cultural cel putin nu. E mai alb decat multi albi de la mine de la scoala din moment ce a absolvit scoala pe care a absolvit-o si a avut parcursul pe care l-a avut. Iar pe viu e evident.

South Roadrip 3

Ea a facut pozele de aici.
In coltul ala de strada am vazut dimineata de la capatul lumii. Era un drum national care se facea strada pentru o fractiune de secunda - asta daca treci in viteza. Am decis rapid si am oprit. La un capat linia ferata, la celalalt nimic si un interval de vreo 50 de pasi. Era duminica si lumea lua micul dejun la singurul local deschis in bucata asta de lume. Veneau de departe pentru ca veneau cu masinile; veneau probabil de la biserica. De la doamna casei am avut toti dreptul la "baby" si "sweetheart", cate un pahar de lapte pentru cafea si pancakes ca la mama lor. Era cald si oamenii erau calzi si imbracati de sarbatoare. De toate varstele. Ma simteam un pic ca la nunta; cand intra cate o familie intra incet, tacticos, ca sa aiba timpul sa recunoasca si sa fie recunoscuti, salutati cum se cuvine. Bunici si nepoti imparteau toti acelasi mic dejun - nu era decat de un fel.
Doamna casei ne vorbea ca nepotilor, desi nu era chiar asa in varsta. Si ne-a intrebat desigur de unde venim si unde ne ducem si nu-i venea sa creada cum ne-am oprit noi chiar la Flora (numele localitatii) la ea.
Era in aer o anumita rigoare sociala, un anumit rit de confirmare, perpetuare a ceea ce este.
Tara arde; la Flora lucrurile sint clare, au de ales intre doi republicani pentru congres si nimeni nu prea-si bate capul cu asta. Unul dintre ei se lauda in brosura ca e a saptea generatie nascuta si crescuta in sud... ne uitam unul la altul cu Arthur, calculam in gand... da, de cand "lumea si pamantul", de la origini, de la razboi incoace. Agenda politica e si ea clara - securitate nationala si diminuarea imigratiei; valorile trebuiesc pastrate... din generatie in generatie.

Mai tarziu, tot in ziua aia, am cautat un parc national si nu l-am gasit. Si pentru ca aveam absolut nevoie de camp, de pajiste si spatiu ne-am oprit aici.



Un cimitir "confederat" - cu soldati. Soldatii se odihnesc in formatie. Vantul abia adie steguletele de la capetele lor, e liniste multa.

South Roadtrip 2

Ramasesem la Memphis... e ciudat, pentru ca tot timpul cat am fost "acolo" n-am avut nici un climax de constiinta geografica, doar culturala. Ningea deci cand am ajuns, ne-am cazat la un fel de hostel/comunitate - dimineata fiecare am avut de facut cate ceva "prin casa" - eu am spalat cuptoarele, altii au maturat holurile. Nu era cine stie ce in fond, dar avand in vedere circumstantele meteorologice, locul ala a avut o oarecare simbolistica tamaduitoare.
Blues-ul mitic se manifesta azi printr-o cultura a "momentului". Exista desigur Beal Street, cu barurile de altadata unde inca se canta live; dar se simte izul turistic. Noi am descoperit altceva, undeva la periferie, pe una din strazile alea care seamana toate intre ele. Un anume bar unde am mancat ceva pe baza de sandwich (ca asa-i pe continentul asta) si ne-am dez-incordat de frigul de afara. Era sa comand ceva bere cunoscuta cand am vazut la o masa alaturata o sticla a carui nume imi era cunoscut si am zis "I'll take the same". Pabst Blue Ribbon, si trebuie neaparat sa vedeti de ce. Nici prin gand nu mi-a trecut ca inca ar mai exista asa ceva... Ce-i drept, e una dintre cele mai rele beri pe care le-am baut. Dar savoarea culturala n-are pret hehe
Si cum beam noi si mancam si fumam (in sud oamenii sint cu mintea intreaga inca si fumeaza in baruri!) si ne bucuram nespus de simultaneitatea asta, a incoltit un acord tacit pentru o partida de biliard - numai cat ne uitam toti cu jind la cele doua mese jegoase din spatele barului. Ei si in tot timpul asta niste oameni were singng their soul out acolo langa noi. Au cantat christian punk. Foarte frumos, ce sa zic. Apoi au schimbat, au adus niste suflatori, ceva saxofon si au jam-uit regeste. Esential nu e asta; ci faptul ca oamenii din bar erau in perfecta convergenta cu trupa - ritmul se simtea in tot si toate desi nu toate privirile erau atintite spre scena. Nimic exceptional in seara aia; asa se intampla lucrurile prin partile locului, asa s-au intamplat dintotdeauna. Live-ul e la ordinea zilei; da, zilei, pentru ca si la pranz se canta. Si nu e nimic iesit din comun. Cultura momentului e de fapt o cultura a "de-la-sine"-ului, nimic fortat, nimic shiny desi pentru niste outsideri ca noi, momentul a fost revelator. Ne-a luat pe nepregatite, ne-am trezit invaluiti, dusi de val... n-am planuit nici un moment, nu cautam neaparat asa ceva. Vroiam doar sa mancam ceva si sa mergem linistiti la culcare.
Pabst Blue Ribbon!



intamplator, barul se chema Blue Monkey

Photoroadtrip

South roadtrip 1

Era innoptat de-a binelea, de fapt era dimineata mult prea devreme si prea scurta; scurta de 10 minute, asa a fost dimineata aia. De fapt n-a fost, mai corect, pentru ca in alea 10 minute nu am fost deloc constienta de ce se intampla, deci e ca si cum n-ar fi fost. A sunat telefonul si cineva mi-a zis ca trebuie sa mergem. Am facut un pas inapoi si m-am ghemuit, am cuprins cu totul sau cel putin am incercat si m-am ridicat. Mi-am dus putinele lucruri ramase de cu seara in bagajul de pe hol, aproape gata. M-am intors fara sa aprind lumina desi ceva ceva razbatea de pe hol... se vedea singe si lacrimi si mi s-a spus ca una n-are legatura cu cealalta. M-am speriat apoi am vrut sa raman, am cuprins iar, as fi inteles dar n-am avut timp. Era aproape intuneric. Cineva ma striga imi aminteam vag ca ma mai strigase de vreo cateva ori, era urgent, am plecat.
Si asa a inceput. On a second thought, faza asta e exact quintesenta fazelor cand viata te traieste, cand iti scapa de sub control. Si te traieste intr-un mod frustrant, nu te traieste cum trebuie, cam alandala.
Apoi a nins si conduceam o semi automata. Eram toti la prima experienta cu semi-automata. Nici nu stiam unde sint, era pustiu apoi a nins din ce in ce mai tare si toata privelistea era nivelata de ninsoare; strazile erau toate la fel; pe una dintre ele ne-am oprit intr-un tarziu si am batut cu sirg la o usa, apoi la cealalta si la toate, si am facut inconjurul cladirii prin intuneric si ninsoare; se vedea lumina la etaj dar nu raspundea nimeni. Am intrat intr-un coafor unde cocoanele coafate se uitau la noi ca la extraterestri... fiind singurii oameni ghidati inca de principii normale intr-un asemenea timp de catastrofa - catastrofa, sa ne intelegem, era ninsoarea. Pai cum, totul e inchis, pe cine cautati voi la ora asta aici, nu vedeti ce-i afara? Apoi am ajuns in casa unei pastoritze, o doamna preot, cu familia si catelul ei. Era tare bine la ea in casa pentru ca era cald si nu batea vantul. Apoi ne-am intors si n-a mai fost nevoie sa batem la usile alea multe pentru ca acum aveam opt cifre nepretuite care ne deschideau calea - cheia hostelului. Am fost recunoscatori, ne-am uscat si ne-am culcat. Acolo l-am cunoscut pe Mitch, pe care l-am luat cu noi a doua zi. Mitch a stat in fata pentru ca era cel mai intalt iar celalalt cel mai inalt dintre noi a condus. Cu Mitch ne-am mai intalnit o data dupa aceea, pe o strada improbabila, in alt oras, dupa-amiaza, cand mergeam cu masina incet si fara tinta. La un stop, nu mai stiu cine l-a vazut primul, dar ne-am napustit toti zambareti spre geamurile din dreapta sa-l salutam pe Mitch.

Memphis e fara inceput si fara sfarsit, e un continuum de nimic. In afara de asta, cred ca povestile despre blues sint deja stiute.