Wednesday, March 19, 2008
Sunday, March 16, 2008
South roadtrip 1
Era innoptat de-a binelea, de fapt era dimineata mult prea devreme si prea scurta; scurta de 10 minute, asa a fost dimineata aia. De fapt n-a fost, mai corect, pentru ca in alea 10 minute nu am fost deloc constienta de ce se intampla, deci e ca si cum n-ar fi fost. A sunat telefonul si cineva mi-a zis ca trebuie sa mergem. Am facut un pas inapoi si m-am ghemuit, am cuprins cu totul sau cel putin am incercat si m-am ridicat. Mi-am dus putinele lucruri ramase de cu seara in bagajul de pe hol, aproape gata. M-am intors fara sa aprind lumina desi ceva ceva razbatea de pe hol... se vedea singe si lacrimi si mi s-a spus ca una n-are legatura cu cealalta. M-am speriat apoi am vrut sa raman, am cuprins iar, as fi inteles dar n-am avut timp. Era aproape intuneric. Cineva ma striga imi aminteam vag ca ma mai strigase de vreo cateva ori, era urgent, am plecat.
Si asa a inceput. On a second thought, faza asta e exact quintesenta fazelor cand viata te traieste, cand iti scapa de sub control. Si te traieste intr-un mod frustrant, nu te traieste cum trebuie, cam alandala.
Apoi a nins si conduceam o semi automata. Eram toti la prima experienta cu semi-automata. Nici nu stiam unde sint, era pustiu apoi a nins din ce in ce mai tare si toata privelistea era nivelata de ninsoare; strazile erau toate la fel; pe una dintre ele ne-am oprit intr-un tarziu si am batut cu sirg la o usa, apoi la cealalta si la toate, si am facut inconjurul cladirii prin intuneric si ninsoare; se vedea lumina la etaj dar nu raspundea nimeni. Am intrat intr-un coafor unde cocoanele coafate se uitau la noi ca la extraterestri... fiind singurii oameni ghidati inca de principii normale intr-un asemenea timp de catastrofa - catastrofa, sa ne intelegem, era ninsoarea. Pai cum, totul e inchis, pe cine cautati voi la ora asta aici, nu vedeti ce-i afara? Apoi am ajuns in casa unei pastoritze, o doamna preot, cu familia si catelul ei. Era tare bine la ea in casa pentru ca era cald si nu batea vantul. Apoi ne-am intors si n-a mai fost nevoie sa batem la usile alea multe pentru ca acum aveam opt cifre nepretuite care ne deschideau calea - cheia hostelului. Am fost recunoscatori, ne-am uscat si ne-am culcat. Acolo l-am cunoscut pe Mitch, pe care l-am luat cu noi a doua zi. Mitch a stat in fata pentru ca era cel mai intalt iar celalalt cel mai inalt dintre noi a condus. Cu Mitch ne-am mai intalnit o data dupa aceea, pe o strada improbabila, in alt oras, dupa-amiaza, cand mergeam cu masina incet si fara tinta. La un stop, nu mai stiu cine l-a vazut primul, dar ne-am napustit toti zambareti spre geamurile din dreapta sa-l salutam pe Mitch.
Memphis e fara inceput si fara sfarsit, e un continuum de nimic. In afara de asta, cred ca povestile despre blues sint deja stiute.
Si asa a inceput. On a second thought, faza asta e exact quintesenta fazelor cand viata te traieste, cand iti scapa de sub control. Si te traieste intr-un mod frustrant, nu te traieste cum trebuie, cam alandala.
Apoi a nins si conduceam o semi automata. Eram toti la prima experienta cu semi-automata. Nici nu stiam unde sint, era pustiu apoi a nins din ce in ce mai tare si toata privelistea era nivelata de ninsoare; strazile erau toate la fel; pe una dintre ele ne-am oprit intr-un tarziu si am batut cu sirg la o usa, apoi la cealalta si la toate, si am facut inconjurul cladirii prin intuneric si ninsoare; se vedea lumina la etaj dar nu raspundea nimeni. Am intrat intr-un coafor unde cocoanele coafate se uitau la noi ca la extraterestri... fiind singurii oameni ghidati inca de principii normale intr-un asemenea timp de catastrofa - catastrofa, sa ne intelegem, era ninsoarea. Pai cum, totul e inchis, pe cine cautati voi la ora asta aici, nu vedeti ce-i afara? Apoi am ajuns in casa unei pastoritze, o doamna preot, cu familia si catelul ei. Era tare bine la ea in casa pentru ca era cald si nu batea vantul. Apoi ne-am intors si n-a mai fost nevoie sa batem la usile alea multe pentru ca acum aveam opt cifre nepretuite care ne deschideau calea - cheia hostelului. Am fost recunoscatori, ne-am uscat si ne-am culcat. Acolo l-am cunoscut pe Mitch, pe care l-am luat cu noi a doua zi. Mitch a stat in fata pentru ca era cel mai intalt iar celalalt cel mai inalt dintre noi a condus. Cu Mitch ne-am mai intalnit o data dupa aceea, pe o strada improbabila, in alt oras, dupa-amiaza, cand mergeam cu masina incet si fara tinta. La un stop, nu mai stiu cine l-a vazut primul, dar ne-am napustit toti zambareti spre geamurile din dreapta sa-l salutam pe Mitch.
Memphis e fara inceput si fara sfarsit, e un continuum de nimic. In afara de asta, cred ca povestile despre blues sint deja stiute.
Wednesday, March 5, 2008
Luni seara pe locust bridge
Uite ca a venit calcul de la reparat si acum chiar nu mai am scuza ca nu scriu.
Serile de luni sint mereu inspirate; in serile de luni ma intorc de la cursul de jurnalism urban, care e de fapt jurnalism in toata regula. acolo se discuta despre scris.
ieri, cand ma intorceam de la curs, a fost cred prima zi de primavara... e inca frig, nu-i vorba, dar a fost ziua aia in care eu nu ma mai zgribulesc cand ies afara, ci e noma' bine. si dau sa fumez, da' parca nu asa, pur si simplu... vroiam ceva si nu stiam ce, si ma tot uitam imprejur si nu gaseam.
de fapt vroiam liniste si mai ales singuratate. desigur, masinaria asta sociala care e universitatea, are si asemenea solutii, mai un colt de bloc, mai niste scari, dar nu. de fapt cred ca e prima data de cand am ajuns aici cand simt cu adevarat nevoia de singuratate.
pentru ca in general, aici, cum te invarti, unde te uiti, numa' oameni. si nu mi-i ca nu pot sa fac abstractie, daca vreau, sigur ca pot. dar acum chiar vroiam sa fiu singura. n-ai sa vezi. as fi mers pana la capatul lumii, al orasului, in speta... dar lucrurile sint inselatoare aici, nu exista asa ceva - capat, iesire, doar niste interludii spatiale.
semestrul asta am "colegi de casa", asa cum nu prea am avut eu niciodata. adica chiar locuiesc cu niste oameni cu care ne intalnim seara la masa, jucam monopoly pentru ca ne-am comandat unul la comun, ne uitam la filme, practic tot ce face omu' la casa lui. ei, pentru mizantropia mea, lucrul asta e revelator si absolut nou, de cand am "plecat de acasa". si e bine, bine rau. cateodata e doar ok, alteori e chiar bine.
dar luni aveam un chef nebun de "tigara aia din fata blocului"... cand e liniste, tu cu tine. cel putin asa era in fata blocului meu. si nu c-as fi fumat multe tigari in fata blocului meu de una singura, dar stiti voi despre ce vorbesc. mi-era dor de vremea cand stapaneam lumea de la un cap la altul si imi era accesibila toata laolalta,deodata, in orice moment. vorbesc de onesti. pentru ca puteam sa ma duc in plimbare pana in "downtown" si sa am experienta ca atare, fara sa o fi prevazut/planificat in nici un fel, ca o trecere aleatorie prin spatiu-timp. usuratatea aia si "de-la-sinele" imi lipsesc inca.
pe de alta parte, am ajuns intr-o faza de indoieli dureroase. eu sper sa fie si catharctice, pentru ca deocamdata e haos mult si fara capat. poate o sa scriu mai pe larg. implica ceva responsabilitate si ceva sacralitate, relatia dintre ele si celelalte sfere lumesti...
Serile de luni sint mereu inspirate; in serile de luni ma intorc de la cursul de jurnalism urban, care e de fapt jurnalism in toata regula. acolo se discuta despre scris.
ieri, cand ma intorceam de la curs, a fost cred prima zi de primavara... e inca frig, nu-i vorba, dar a fost ziua aia in care eu nu ma mai zgribulesc cand ies afara, ci e noma' bine. si dau sa fumez, da' parca nu asa, pur si simplu... vroiam ceva si nu stiam ce, si ma tot uitam imprejur si nu gaseam.
de fapt vroiam liniste si mai ales singuratate. desigur, masinaria asta sociala care e universitatea, are si asemenea solutii, mai un colt de bloc, mai niste scari, dar nu. de fapt cred ca e prima data de cand am ajuns aici cand simt cu adevarat nevoia de singuratate.
pentru ca in general, aici, cum te invarti, unde te uiti, numa' oameni. si nu mi-i ca nu pot sa fac abstractie, daca vreau, sigur ca pot. dar acum chiar vroiam sa fiu singura. n-ai sa vezi. as fi mers pana la capatul lumii, al orasului, in speta... dar lucrurile sint inselatoare aici, nu exista asa ceva - capat, iesire, doar niste interludii spatiale.
semestrul asta am "colegi de casa", asa cum nu prea am avut eu niciodata. adica chiar locuiesc cu niste oameni cu care ne intalnim seara la masa, jucam monopoly pentru ca ne-am comandat unul la comun, ne uitam la filme, practic tot ce face omu' la casa lui. ei, pentru mizantropia mea, lucrul asta e revelator si absolut nou, de cand am "plecat de acasa". si e bine, bine rau. cateodata e doar ok, alteori e chiar bine.
dar luni aveam un chef nebun de "tigara aia din fata blocului"... cand e liniste, tu cu tine. cel putin asa era in fata blocului meu. si nu c-as fi fumat multe tigari in fata blocului meu de una singura, dar stiti voi despre ce vorbesc. mi-era dor de vremea cand stapaneam lumea de la un cap la altul si imi era accesibila toata laolalta,deodata, in orice moment. vorbesc de onesti. pentru ca puteam sa ma duc in plimbare pana in "downtown" si sa am experienta ca atare, fara sa o fi prevazut/planificat in nici un fel, ca o trecere aleatorie prin spatiu-timp. usuratatea aia si "de-la-sinele" imi lipsesc inca.
pe de alta parte, am ajuns intr-o faza de indoieli dureroase. eu sper sa fie si catharctice, pentru ca deocamdata e haos mult si fara capat. poate o sa scriu mai pe larg. implica ceva responsabilitate si ceva sacralitate, relatia dintre ele si celelalte sfere lumesti...
Monday, February 25, 2008
Cam asa
pentru ca tocmai am re-invatat increderea. in oameni. in om. and it feels good. and i've been hugged.
Wednesday, February 6, 2008
Thursday, January 24, 2008
Nothingness
Nothingness.
Uite-asa mi-a zis mie cineva odata si mie mi s-a parut ca nu exista asa ceva.
Tot am impresia ca ma indrept spre prapastie si nu pot sa cotesc nici la stanga nici la dreapta. Nu stiu, zau daca stiu. Da' parca prea mult timp a trecut de data asta de cand tot ma screm sa stiu si eu ceva; fara rezultat.
Ce vreau sa zic este ca nu stiu ce voi face dupa 15 mai. Nu stiu unde voi fi, unde vreau sa fiu, ce vreau sa fac; nu stiu. Parca ar fi drobul de sare, chiar nu ma simt bine. Ma simt rau. Fizic asa, numai cand ma gandesc. Si ma imprastii intr-o mie de directii, doar doar capat vreo certitudine. Si nu e numai chestie de scoala. E de... de unde vin si unde ma duc.
Vreau sa STIU, sa am macar o certitudine, cat de mica.
Si ascult catece din FRTS. Sint foarte frumoase. Da' parca mai rau mi se face, mi se pune asa un gol in cosul pieptului si ma doare intr-un fel anume. Nu stiam ca frustrarea se poate manifesta fizic.
Si atunci asa as vrea sa am doo brate puternice in jurul meu, da' cateodata se plateste si eu nu vreau, nu mai vreau sa platesc prezentul cu viitorul, sa il dau pe unul la schim pentru celalalt.
Uite-asa mi-a zis mie cineva odata si mie mi s-a parut ca nu exista asa ceva.
Tot am impresia ca ma indrept spre prapastie si nu pot sa cotesc nici la stanga nici la dreapta. Nu stiu, zau daca stiu. Da' parca prea mult timp a trecut de data asta de cand tot ma screm sa stiu si eu ceva; fara rezultat.
Ce vreau sa zic este ca nu stiu ce voi face dupa 15 mai. Nu stiu unde voi fi, unde vreau sa fiu, ce vreau sa fac; nu stiu. Parca ar fi drobul de sare, chiar nu ma simt bine. Ma simt rau. Fizic asa, numai cand ma gandesc. Si ma imprastii intr-o mie de directii, doar doar capat vreo certitudine. Si nu e numai chestie de scoala. E de... de unde vin si unde ma duc.
Vreau sa STIU, sa am macar o certitudine, cat de mica.
Si ascult catece din FRTS. Sint foarte frumoase. Da' parca mai rau mi se face, mi se pune asa un gol in cosul pieptului si ma doare intr-un fel anume. Nu stiam ca frustrarea se poate manifesta fizic.
Si atunci asa as vrea sa am doo brate puternice in jurul meu, da' cateodata se plateste si eu nu vreau, nu mai vreau sa platesc prezentul cu viitorul, sa il dau pe unul la schim pentru celalalt.
Wednesday, December 19, 2007
Wishlist
This year I want a pair of strong arms, self confident, uncomplicated, with no past behind. I want them to be able to give spontaneous hugs. As a special feature, they need to be fastenable over my shoulders so I can be hugged whenever there is an emergency.
Because I worth it.
Because I worth it.
Subscribe to:
Posts (Atom)
